În fundul unei păduri necuprinse din Malaiezia trăia un trib primitiv pe nume Senois. Membrii lui îşi organizau viaţa axându-şi-o exclusiv în jurul viselor. Erau numiţi, de altfel, "poporul visului".

În fiecare dimineaţă la micul dejun, în jurul focului, nu se vorbea decât despre vise: fiecare şi-l povestea pe al său. Dacă un membru al tribului visase că i-a făcut vreun rău cuiva, trebuia să îi ofere celui în cauză un cadou. Dacă visase că a fost lovit de un membru al auditoriului, agresorul trebuia să-şi ceară scuze şi să-i dăruiască un cadou pentru a-i obţine iertarea.

Pentru populaţia tribului Senois, lumea onirică era mai bogată în învăţăminte decât viaţa reală. Dacă un copil povestea că a visat un tigru de care a fugit, el era obligat să viseze din nou felina în noaptea următoare, să se bată cu ea şi să o omoare. Cei bătrâni îi explicau cum trebuie să procedeze. Dacă nu reuşea, totuşi, să îi vină de hac tigrului, copilul era certat de întreg tribul.

În sistemul respectiv de valori, dacă cineva visa că are relaţii sexuale, trebuia să meargă până la orgasm şi să-i mulţumească apoi amantei sau amantului, făcându-i un dar. Dacă în cursul unui coşmar erau puşi în faţa unui adversar ostil, trebuia să-l învingă şi după aceea să-i ceară duşmanului un cadou, pentru ca în felul acesta să şi-l facă prieten. Visul cel mai râvnit era cel în care zburai. Întreaga comunitate îl felicita pe autorul unui asemenea vis.

Pentru un copil, întâiul vis în care se avânta spre înălţimi constituia un botez. Era copleşit de daruri, apoi i se explica cum să zboare în vis spre ţinuturi necunoscute şi să aducă de acolo ofrande exotice.

Populaţia Senois i-a sedus pe etnologii occidentali. Societatea lor nu cunoştea violenţa şi bolile mentale, era lipsită de stres şi de ambiţia cuceririlor războinice. Munca se limita la un minimum strict necesar supravieţuirii.

Tribul Senois a dispărut în anii şaptezeci, când porţiunea de pădure în care trăiau a fost hărăzită defrişării. Cu toate acestea, am putea începe cu toţii să aplicăm învăţătura lor.

Înainte de toate, să consemnăm în fiecare dimineaţă visul avut în noaptea trecută, să-i, dăm un titlu şi să-i precizăm data. Apoi, să vorbim cu cei din anturajul nostru, la micul dejun de exemplu, în maniera populaţiei Senois. Am putea merge şi mai departe, aplicând regulile de bază ale onironauticii şi hotărând astfel, înainte de a adormi, ce vom face în vis: să facem să crească nişte munţi, să schimbăm culoarea cerului, să vizităm locuri exotice sau să întâlnim animalele care ne plac.

Când visează, oricine este atotputernic. Primul test de onironautică constă în a-ţi lua zborul. Să-ţi întinzi braţele, să planezi, să urci în spirală: orice este cu putinţă.

Onironautică cere o ucenicie treptată. Orele de "zbor" aduc cu sine siguranţă şi putere de expresie. Copiii nu au nevoie decât de cinci săptămâni pentru a-şi dirija visele. În cazul adulţilor, este uneori nevoie de câteva luni.